In seara asta am vazut un film pe nume ‘’Charlie St Cloud’’ la care efectiv am izbucnit in lacrimi, in primul rand pt ceea ce s-a intamplat in film, iar in al doilea rand pentru ca m-a lamurit in privinta unor lucruri personale despre care voi vorbi in cele ce urmeaza.
Eu si bunicul eram de nedespartit pana ca Dumnezeu sa mi-l ia. Lui ii spuneam orice, la orice ora, el mi-a fost alaturi de fiecare data cand mi-a fost greu, el m-a invatat sa cant, sa iubesc florile, el m-a invatat prima rugaciune, el m-a invatat sa ma bucur de orice rasarit de soare, prin el am invatat sa iubesc.
Imi aduc aminte de serile cand dormeam cu el si imi spunea povestea mea preferata sau de zilele in care mama vroia sa ma bata pentru toate nazbatiile pe care eu le faceam, iar el ‘’ma scotea de la bataie’’, cum imi placea mie sa spun.
Nu realizam ca nu mai e in toamna aceea tarzie cand a plecat. Cand am realizat, imi propusesem sa ma duc in fiecare duminica la el. Sa fie un fel de ‘’pact’’, dar bineinteles spiritual, deoarece eram si sunt constienta ca aici pe pamant nu il voi mai vedea decat in vise sau in frumoasele amintiri ce mi-au ramas cu el. Din finalul acestui film am realizat ca acel ‘’pact’’ sau acea intalnire spirituala nu e neaparat necesara atata timp cat persoana care nu mai e langa tine se afla intotdeauna in inima ta. Si mi-am dat seama ca in ciuda faptului ca nu m-am dus la el in fiecare duminica asa cum imi propusesem , este important sa il am in inima. E in inima mea, e oriunde sunt si eu, si sunt sigura ca va avea grija de mine mereu. Te iubesc bunicule.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu